Aviatorilor - Str. Emanoil Porumbaru, 23

București, sector 1

 

daiana@minimalizo.com

+4073 462 44 58

©2019 by YOGALIZE - Happiness Through Mindfulness

Tot ce ți se întâmplă în viață este...


În acest articol, îți vorbesc despre motto-ul după care îmi ghidez viața din 2013, pe care recenta mea experiență din Norvegia mi l-a reamintit în cel mai magic fel cu putință.


Citindu-l, vei afla de ce tot ce ți se întâmplă în viață este un drum spre doar două posibilități, precum si care sunt acestea.




Amintiri Din America Centrală


Mă aflam ca participantă la un eveniment al celor de la Mindvalley, organizat într-un superb resort de 5 stele în Punta Cana, pe un tărâm idilic cu nisip fin, ocean și palmieri, ca în imaginile pentru fundalul de desktop văzute pe internet, când m-am întâlnit cu acest domn.

Eram în pauza de prânz și doar ce se terminaseră prelegerile.


Eu îmi căutam un loc la masă, unde să îmi așez bunătățile din farfurie și să le pot savura în tihnă, admirând plaja însorită.


În căutarea unei mese libere, observam platourile cu mâncare ale speaker-ilor pe care îi văzusem mai devreme, pe scenă: mai toți erau vegetarieni.


Într-un final, mă văd invitată de un domn la masa sa, care îmi face loc să mă așez, căci toată lumea împărțea mesele acolo și el era singur, la o masă de două persoane.


Iau loc, îi mulțumesc politicos și începem să dialogăm.


Domnul era amerindian - aspect foarte vizibil, datorită pigmentației și constituției sale.

Îmi povestește că este scriitor și că uite, dacă vreau, îmi face cadou cartea sa.


O cărțulie drăguță, până într-o sută de pagini, pe care o avea pe masă.


Mi-o semnează frumos, iar eu îmi exprim recunoștința pentru cadou.


Și, ca notă de final, îmi spune: „știi, dacă ar fi să îți spun esența cărții și mai ales a tot a ceea ce am învățat în viață, ți-aș spune doar atât:


Tot ce ți se întâmplă în viață este fie o fericire, fie o oportunitate.

Am rămas cu acel mesaj și l-am regăsit în primele rânduri ale cărții.


L-am ținut minte de atunci, din 2013, și până acum.


Și de fiecare dată când ceva notabil mi s-a întâmplat în viață, m-am întrebat: ce este ceea ce mi se întâmplă acum? O mare fericire, sau o mare oportunitate?


Ce Mi S-a Întâmplat În Norvegia


Am plecat în vacanță pe 21 februarie, în Norvegia, pentru a-mi împlini un vis: să văd aurora boreală.



De când am descoperit aurorele, am fost fascinată de ele, eu fiind de fel fascinată de tot ce se petrece pe cer.


Dar cel mai tare mi s-a acutizat această dorință în 2013, în anul de voluntariat în Bolivia, când mi-am permis, mai mult ca niciodată, să fiu liberă și să cred că orice îmi doresc din inimă, mi se poate întâmpla.


Și mi-am dorit tare să văd aurora și m-am și imaginat într-un tărâm de basm, cu zăpadă, apă, lumini verzi pe și un sentiment de totală reveerie.


Au trecut anii și nu m-am mai gândit la asta până de curând, când am descoperit că și partenerul meu avea același vis ca și mine.


El a luat inițiativa și a propus să plecăm pe 21 februarie, în nordul Norvegiei, pe fiorduri, să prindem aurora.


Nu prea mi-a convenit ideea, ce-i drept, pentru ca abia deschisesem centrul Yogalize și la o lună de la deschidere, nu-ți prea arde de vacanță, zic eu.


Dar el n-a mai stat la discuții, așcăa s-a apucat de rezervări.


Eu nu m-am implicat decât foarte puțin în organizarea vacanței și abia în săptămâna plecării am început să îmi imaginez frumoasele „lumini nordice” apărând pe cer și am realizat că da, chiar urmează să plecăm. Mi-am făcut însă documentarea rapid, într-o noapte, și am citit ce-i cu aurorele, cum se formează și de ce, ce condiții trebuie întrunite pentru a le vedea etc.


Am aflat, tot citind atunci, că 2020 este un an cu activitate solară minimă, din ciclul solar de 11 ani, deci aurorele vor fi mai rare și mai puțin intense ca în anii de maximă activitate solară.


Eh, nu-i ca și cum mai puteam schimba ceva legat de plecare, așa că m-am pus serios pe rugăciuni, să prindem măcar un picior de aurora.


Despre gradul de civilizare și digitalizare din Norvegia voi scrie un alt articol, căci mi-ar lua 10 alte pagini să explic în ce condiții reușesc unele popoare să trăiască.



Așa că vineri seara, după doar 3 ore de somn în noaptea precedentă și câteva ațipeli prin avion, eram pregătiți de ceea ce agențiile de turism de acolo numesc „Northern Lights chasing” .


Cu alte cuvinte, urmărirea aurorelor boreale.


La propriu, fugi după ele, cu diverse mijloace de transport, le urmărești, sau mai bine zis, le intuiești.


Dar nu după ureche, ci cu diverse aplicații și urmărind mereu schimbările meteorologice.

În prima noapte deci, am plecat în prima urmărire.


Avem 3 nopți la dispoziție în Tromso, orașul cu cea mai mare rată de vizibilitate a aurorelor boreale.


Am plecat la 7 seara și ne-am întors, dezamăgiți și foarte obosiți, la 1 noaptea, la hotel - nu văzuserăm decât peisaje superbe, mulți nori și multe stele.


A doua zi, am decis să nu ne dăm bătuți și să mai încercăm, deși prognoza de anunța dezastruoasă. Am prins ultimele 2 locuri într-un microbuz foarte mare, de 30 de persoane, locuri ce nu fuseseră disponibile cu o săptămână înainte, când mai încercaserăm să facem rezervarea prin aceasta companie.


Se numesc Chasing Lights, apropo, și îi recomand cu încredere, spre deosebire de primii, pentru că ne-au dus până în Finlanda, ca să găsim cerul senin și... aurorele.


Da, au apărut!


Era cerul plin de „activitatea boreală”, iar pozele sunt senzaționale și într-adevăr, ploua cu aurore.



Doar că în realitate, noi nu le vedeam chiar așa.


Le puteam observa ca un fel de nori gri spre alb, mișcători, ce formau arcuri pe cer.

Uneori, albul devenea foarte intens, aproape verzui.


Dar cam atât.


Cu ochiul liber, nu se putea vedea ceea ce apare în poze.



Ne-au oprit în două locuri, am stat la focul de tabără, am ascultat legende, dar și date științifice, am băut ciocolată caldă în mijlocul pădurii și printre munții de zăpadă, am stat la minus 4 grade, deși părea mult mai rece și ne-am imaginat verdele superb din poze, pe cer.



Ajunși acasă (adică la hotel), foarte fericiți, am concluzionat că a fost o experință minuntă și că mai mult de atât chiar nu vom putea vedea în acest sezon.


A mai urmat o noapte în Tromso, în care ne-am culcat devreme, după atâtea nopți nedormite și luni a urmat întoarcerea în România.


Cum Să Nu Uiți Ceea Ce Ai Învățat În Trecut


Luni, orele 11, ninsoare intensă, aeroport, vești proaste: pe Abhi (domnul partener de viață), nu îl lasă să se îmbarce spre Londra.


Motivul: nu are viză.


Eu, cetățean european, aveam voie, dar el, cetățeam indian, nu, conform politicii Wizz Air, neanunțată pe site.


Ne păstrăm calmul și întrebăm: și acum, ce putem face?


Nu prea ni se dau soluții...


Să luăm alt zbor. Alt zbor unde?


Nu știm nici asta, dar începem să ne dezmeticim și să înțelegem că pentru a evita problema vizei, trebuie să ieșim din Norvegia printr-o țară membră Schengen.


Între timp, aflăm că n-ar mai fi nici zboruri în acea zi către Oslo, noi fiind în Tromso, deci neavând conexiuni decât cu Copenhaga de acolo.


Copenhaga era deja pe lista noastră a orașelor de vizitat, dar parcă nu chiar acum ni se potrivea vizita.


Abhi zice: „ce dezastru, suntem blocați în aeroport și am pierdut biletele de întoarcere”.


Eu zic: „care dezastru, domnule, ce-ai pățit, de fapt? Ești la cald, suntem sănătoși, în viață, ai noștri bine mersi, bani pe card avem, care-i problema? Asta nu-i dezastru, sigur găsim o soluție”.


Și am găsit-o: zbor de noapte, la 21:30, spre Oslo, escală până dimineața, apoi îmbarcare spre Varșovia, Polonia, apoi 2 ore acolo și ultimul zbor spre București. Prețul excelent, doar 230 Euro de persoană.


Cumpărăm biletele și decidem să luăm și o noapte la un hotel lângă aeroportul din Oslo, să ne odihnim cum trebuie, totuși, căci se anunța o zi lungă în față.


Și în timp ce făceam rezervările, îi spun lui Abhi:


Cum ar fi dacă ceea ce ni se întâmplă acum este o mare oportunitate, de fapt? Cum ar fi dacă toată această poveste care ne displace acum s-ar transforma într-un vis împlinit?

Se uită surprins la mine, așa că îmi continui ideea:


Știi, am citit că cele mai mari șanse de a vedea aurora boreală sunt din avion, în zborurile pe timp de noapte. Poate că asta trebuie să ni se întâmple, de fapt. Și tot Universul face tot ce poate ca să avem parte de această experiență în această seară”.


Îmi trimite un zâmbet larg și mă privește inocent, cum se uită adulții la cei mici, care le povetesc întâmplări reale din imaginația lor.


Eu îmi văd de rezervări și adaug, convinsă: „tot ce ți se întâmplă în viață este fie o fericire, fie o oportunitate...”.




Noaptea Cea Mai Frumoasă Din Viața Mea


Avionul spre Olso are întârziere o oră și jumătate.


Defecțiune tehnică.


Măcar nu mai ninge viscolit.


Asfaltul de sub roțile mici ale avioanului se simte zgrumțuros - semn de gheață dedesubt.


Nu-mi mai amintesc să fi decolat vreodată de pe o pistă înghețată. Oare patinează avionul la accelerare?


Decolăm.


Avem locurile pe dreapta, eu la geam, Abhi lângă mine, lângă el nimeni.


Eu mă uit pe geam, luminile sunt stinse și mă gândesc că suntem fix în dreptul aripii, deci dacă ar apărea aurora, poate că nici n-am vedea-o, din cauza luminilor de semnalizare ale aeroplanului.


Și cum mă gândeam eu așa și îmi făceam griji legate de lumină, deodată îmi stă inima din loc și nu apuc decât să îl strâng de mână pe Abhi și să îi șoptesc, în engleză: uite-o!!!


Și rămânem amândoi în liniște deplină, în timp ce „oh”-ul luuug, de uimire, ni se topea ușor de buze, iar mâinile ni se încleștau mai tare, pe măsură ce ea apărea.


Doua aripi verzi, șerpuitoare, se unduiau la stânga și la dreapta, ca și cum un înger nevăzut de afla între ele.


Cea mai frumoasă auroră bătea ușor din aripi și se înălța spre cer, odată cu noi.


Adesea, venea mai aproape, cu razele ei de un verde fosforescent intens, încât întindeam instinctiv mâna spre geamul mic, parcă visând că aș putea-o atinge.


Dintr-o dată, catastrofă: se aprind lumine în avion.


Îmi vine să strig, să le spun ce se întâmplă, dar nimeni în jur nu pare a mai fi absorbit de minunea ce se ivea pe geam.


Rapid, Abhi realizează prezența fularului meu gros ce-mi atârna pe umeri și mi-l pune pe cap, apoi se ascunde și el sub el, ca să ne putem continua vizionarea. Dintr-odată, își aduce minte de DSLR-ul din rucsac și mi-l ofer spre a imortaliza momentul. Cu greu, reușesc câteva poze mișcate.


Iar lumina de pe aripa avionului nu ne ajuta deloc.


După câteva încercări, renuntăm la poze și ne ascundem din nou sub paravan.


În dreapta, spre spatele avionului, verdele începe să se extindă.


În curând, aripile jucăușe iau forma unui orizont mare, verde, ce se întinde pe toată linia orizontului.


Tot orașul lăsăt în urmă este sub o imensă auroră boreală.


Mi-a aduminte de spusele ghidului: în Tromso, si la un KP de 0 (un indice ce măsoare puterea erupțiilor solare), tot se pot vedea aurore.


Zâmbesc în continuu și îi tot șoptesc lui Abhi, ca un copil entuziasmat ce nu își poate stămâni emoțiile:


Vezi, vezi? Ți-am zis eu, asta era, ți-am zis din aeroport, nouă nu ni se poate întâmpla niciodată nimic rău, de aceea a trebuit să fim în acest avion.


Aceasta era oportunitatea, dacă am fi plecat atunci spre Londra nu am fi văzut niciodată această minune.


Și da, aurora boreală îți dă sentimentul că te afli în fața unei minuni cerești...


Apoi, după ce mi-am primit sărutarea și mult așteptatul „da, așa este, ai avut dreptate, Daiana”, am revenit la mulțumiri: sărut-mâna, Doamne! Mulțumesc, Doamne, sărut-mâna, ești minunat, mulțumesc din suflet, știam eu. Vaaaai, cum este. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!”.


În spate, liniște - lumea avea alte procupări.


În stânga, tot liniște, căci de acolo chiar nu se putea vedea magica auroră.


Îi mulțumesc și lui Abhi pentru inspirație divină pe care a avut-o în alegerea locurilor din avion și revenim, amândoi, la conteplarea de sub fular.


Încet, încet, încep să îmi apară primele dureri de gât, umăr și de înghieturi, din cauza poziției.


Dar nu mă las, iar Abhi îmi face mie loc să privesc mai mult.


Știam că avem 2 ore de zbor până la Oslo și mă gândeam oare cât voi putea să le admir pe cer.

Lumina din avion era teribil de nepotrivită momentului, așă că mi-am împăturit și mai gros fularul și m-am așezat la contemplat.


La un moment dat, tot cerul din spate strălucea verde emerald.


Eram în extaz!





Și gândeam: cât de puțin percepem prin simțuri, de fapt! Câtă dreptate au yogini care înțeleg că simțurile sunt înșelătoare și că nu ne pot oferi întreagă înțelegere asupra lumii.


Pentru lumea de jos, din oraș, aurorele boreale de deasupra nu există. Doar dacă te duci în locuri potrivite, le poți vedea. Și doar dacă te afli deasupra lor, înțelegi, de fapt, că ele sunt peste tot, dar invizibile pe alocuri.


Cât de multe se întâmplă, cât de puține percepem prin simțuri....


Abhi adormise în stânga mea, când m-am uitat să văd ce mai face.


După vreo oră și ceva, verdele aurorelor se vedea ca o linie colorată pe cer, undeva departe, în spate.


Cum rămâne la noi cerul roșiatic după apusul soarelui, așa strălucea orizontul în nuanțe verzi.


Am adormit și eu, căci închiderea ochilor îmi readucea aripile aurorei boreale în prim-plan.


Și mi-am repetat în gând, nu cumva să uit vreodată:


Tot ce ni se întâmplă în viață este fie o fericire, de care ne dăm seama imediat, fie o oportunitate deghizată într-un obstacol - de care ne dăm seama dacă avem încredere totală într-un plan divin, care ne vrea mereu fericiți.
71 afișare